Atunci si acum

Hai sa o dau pe aia dreapta, nu pot sa imi imaginez acum viata fara telefon mobil sau internet. Poate ca suna tampit dar zilele astea am avut telefonul blocat si am realizat adevarata dependenta de tehnologie. Imi amintesc ca atunci cand a aparut telefonia mobila lumea o privea cu o oarecare circumspectie si desi era oarecum la indemana inca nu se stia adevaratul impact care avea sa zguduie fundatia societatii moderne asa cum o stim. Numai ideea ca poti sa fi gasit si sa suni de oriunde, oricand era atat de hi-tech, incat abia pe masura ce industria a evoluat, lumea si-a schimbat incet parerea si a inceput sa nu mai priveasca asta ca fiind un simplu moft pentru oameni cu bani. Sa nu mai vorbim de internet si de posibilitatile pe care le-a adus odata cu aparitia lui. Bineinteles ca odata ce ai muscat din marul tehnologic e foarte greu sa te intorci la origini. Imi amintesc ca sunam pe fix, iar pe vremea cand sunam pe fix era acea boala de a tine fixul undeva pe hol, unde toata lumea are acces, iar cand sunam pe fix tot timpul trebuia sa intreb frumos daca este familia pe care o caut, daca domnisoara cutare este acasa, pe urma urma o serie de intrebari legate de propria persoana si anume cine sunt, ce vreau si nu in ultimul rand in ce calitate sun, ca imi facusem si o anumita tehnica, daca nu raspundea "ea" atunci intrebam daca e familia X si scapam cu un raspuns scurt:
-NU! Greseala!
Si acum sa nu mai zic de acele familii moderne care detineau nu unul ci doua telefoane fix, si daca erai destul de istet sa pacalesti in prima instanta parintii mult prea grijulii, cadeai sigur in plasa celui de-al doilea telefon si te trezeai a doua oara ca ti se inchidea telefonul in nas. Asa era pe atunci, lumii ii placea sa asculte la telefon, iar in timp ce aveam o discutie cat se poate de inofensiva, auzeam cum se ridica celalalt receptor si atunci stiam ca e momentul sa o tai din scurt. Nu ca acum nu s-ar asculta telefoanele mobile, dar asta e alta poveste.
Imi amintesc ca trebuia tot timpul sa conduc fata acasa si nu pentru ca era o modalitate de a arata ca sunt gentilom si nu am sa o las sa se plictiseasca pana acasa, ci pentru ca lumea era mai salbatica si chiar se intamplau lucruri si pana ajungeai la un telefon fix erai de mult taiat, talharit etc.
De altfel stabilirea locului de intalnire si a orei era un obicei foarte obisnuit, deoarece nu prea aveai cum sa te eschivezi si din cate tin minte erai privit cam aiurea daca nu veneai la intalnire. Si astea sunt doar cateva exemple la repezeala, caci lista ar putea continua mult si bine, starnindu-mi din ce in ce mai mult intrebarea, cum naiba socializa lumea atunci?
Eu unul imbratisez ideile noi de dragul progresului si privesc la randul meu cu circumspectie pe cei ce spun ca atunci era mai bine, pe acei nostalgici de dragul nostalgiei, pe acei retro intarziati. Eu stiu un lucru foarte clar, daca echilibru nu e, nimic nu e, daca internetul il rezumi doar la a cauta pornografie si te feresti de site-urile de socializare doar pentru ca esti mai greoi de cap sau te crezi mai cool pentru ca nu iti plac lucrurile mainstream, atunci stai in grota ta, pentru ca nu ai inteles nimic! Sunt un homointernetus si ma mandresc cu asta, da imi place telefonia mobila pentru ca pot sa sun si sa zic nu am chef sa ne vedem azi si nu ma deranjeaza sa fiu gasit oricand. Imi place sa mentin legatura cu oamenii dragi si sincer fara aceste "dracii" moderne nu vad cum as putea.
Si sa nu te trezesti sa-mi zici ceva de scrisori prin posta si chestii dinastea!
Adevarul e ca luam tehnologia si lucrurile care ne sunt la indemana acum mult prea usor, dar ajungem sa ne dam seama de importanta lor, de felul cum sunt o parte din viata noastra si ca fara ele lumea ar fi mai gri.

The Kite

Daca ar fi sa ma gandesc la vreo imagine sau un simbol care sa-mi exprime visarea si libertatea in forma ei cea mai pura, atunci in minte imi vine imaginea unui pusti care alearga incercand sa isi ridice zmeul. Alearga, iar pe masura ce zmeul lui se ridica purtat de vant, entuziasmul lui creste si simte cum isi ia si el zborul. Asa ciudat si frumos lucru, ca un pusti cu un zmeu sa traiasca un moment de simbioza deplina. Unul altuia insufletindu-si viata, traind intr-un echilibru perfect, amandoi tinandu-se doar de un fir de ata. Si zmeul se inalta sus, sus, sus si visele lui odata cu el. Facandu-si loc printre norii pufosi saluta din zbor cu coada lui lunga iar pustiul face cu mana inapoi. Din ce in ce mai sus, pana ce ajunge la capatul atei si se tine bine de ea caci vantul incepe sa smulga zmeul si sa-l smuceasca asa incat cu bucurie dar si cu regret ii da drumul sa se-nalte acolo unde ii este locul. Si il urmareste cu privirea pana ce dispare bucurandu-se ca l-a inaltat. Pe urma pleaca spre casa asa cum a venit, visand.

Anul nou

Si desi nu cred musai in sfarsit de an si inceput de an caci timpul nu e chiar asa de fix precum credem noi ca e, am sa ma las in voia impulsului si am sa cred ca s-a mai dus un an. Nu stiu cum a fost pentru restul dar pentru mine 2010 a fost un an zbuciumat tare din multe puncte de vedere, dar care spre sfarsit a inceput sa se linisteasca si sa se aseze. A fost un an de cautari si regasiri, de noi inceputuri, de schimbari si transformari si chiar daca nu a fost nimic din ce mi-am dorit, futui, a fost un an bun pana la urma. Am invatat multe de la oamenii pe care i-am cunoscut dar si mai multe de la cei pe care nu i-am cunoscut, m-am agitat ca un "Pepsi" ca intr-un sfarsit sa reusesc sa ma regasesc si nu, nu mi-am pus o dorinta odata cu noul an, pentru ca nu vreau sa-mi "stric" norocul si sa se intample ca de obicei, adica fix invers. Dar daca nu mi-am pus o dorinta, anume ca sa se indeplineasca, sper macar ca anul asta sa fie mai bun si sper ca lucrurile sa capete un oarecare sens nu numai in particular dar si in general. Si sper sa am mai mult timp de petrecut cu cei dragi si mai putin cu cei ce nu conteaza. Si sper ca cei ce alearga dupa vise sa ajunga sa le apuce macar de coada sau daca nu, sa se opreasca din alergat si sa le faca pe ele sa vina alergand indarat. Si sper sa nu mai dezamagesc asa de mult pe cei din jurul meu si mai ales pe mine, si mai sper sa fie un an bun in pizda ma-sii, pentru ca meritam!

Trippin

Ca un Kraken din trecut,
Mii tentacule se-ntind
Sa m-ajunga sa ma prinda
Sa ma sfasie-n bucati.

Fug cum pot si nu ma-ntorc,
Ca sa vad cum vin soiase
Zeci de brate noduroase
Cu ventuze pofticioase.

Simt cum lumea asta mica,
Peste noapte se preschimba
Si devine si mai mica.
Iar bat pasul stand pe loc!

Ele vin si ma-nconjoara,
Labirint de carne vie.
Nu ma lasa ca sa scap
Si ma chinuie si tip.

Simt cum viata mi se scurge
Negasind o cale anume
Ca sa scap din prinzatoarea
Ce se strange tot mai mult.

Si simtind ca-mi suna ceasul,
Cu un ultim mic efort
Trag aer in piept cat pot
Expirand pe-un hohot.

Luminite

Si iata ca vin momente si vor veni momente cand cu totii avem nevoie de o luminita care sa ne directioneze catre un loc mai bun, sau doar ca sa ne dea contrastul necesar incat sa ne dam seama ca stam in intuneric. Dar ce se-ntampla daca sunt mai multe luminite? Unde ne indreptam atunci? Care e luminita cea buna? Atunci e momentul cand dansam cu luminitile si radem alaturi de ele si inventam constelatii noi si vorbim cu ele. Atunci sunt momentele cand o saptamana trece intr-o zi si o zi intr-o secunda, caci timpul e relativ in felul lui si nu e de mirare ca din toate lucrurile adevarate sau inchipuite, materiale sau imateriale, timpul tine cont doar de intensitatea cu care e tratat. Dansul luminitelor te poate vraji si te poate tine pe loc o perioada lunga sau scurta de timp depinzand de intesitatea cu care il tratezi, dar drumul trebuie urmat. Si atunci cand esti intr-o fundatura nestiind care e drumul spre casa, si nu vezi incotro sa o iei nu ai ce face decat sa cauti prin intunecime, luminita care palpaie undeva in departare. Si astepti, si astepti, si astepti si nu stii exact cat timp a trecut dar ai o vaga impresie ca a cam trecut ceva, iar atunci te gandesti ca poate luminita ta a plecat cu alta luminita si le doresti numai bine pana la urma, dar cum naiba sa ajungi "acasa" cand nu exista iluminat stradal si depinzi de niste "luminite" care sa-ti ghideze drumul, de niste manifestari de scurta durata a unui Zenith discutabil ce pare de-a dreptul ghidus cand reusesti sa-i observi ironiile subtile. De aia stai jos si te uiti la luminite si razi si dansezi cu ele si canti si astepti si mai ales observi, te uiti la ele si observi daca vreo una isi schimba atitudinea sau daca are destula sclipire ca sa reziste tot drumul. Dar pana atunci admiri peisajul si parca asa cel putin trece si frigul noptii, iar gandurile ca esti departe de unde ar trebui sa fi au tendinta sa inghete ele, in locul tau.

Oboseala

Am inceput luna in forta cu diverse activitati mai mult sau mai putin banoase, m-am ascuns cat am putut de frig, iar acum imi incep incetisor practica. M-a cuprins o oboseala nebuna si o lipsa de somn mai nebuna decat oboseala. Am observat ca odata cu instalarea frigului am inceput si eu sa fiu nitel mai rece, desi ma straduiesc sa nu cad in latura asta. Ce e drept mi-am cam schimbat usor stilul de umor, spre uimirea unora si delectarea altora. Dupa ce vreo 2 luni de zile mi-am inceput diminetile discutand despre cancere si tot soiul de boli mai mult sau mai putin interesante, am urmarit tot felul de imagini care pe masura ce derulau, deveneam mai imun, steril, inert. Exact ca atunci cand ninge afara, poetica moarte a naturii, ce linisteste sufletele infierbantate de caldura verii, de ganduri ce nu se pot abtine sa existe si de orice fel de traire prea puternica. Iarna oboseste si odihneste ba chiar motaie si te curata cumva. Am sa ma bucur totusi de ce are sa-mi ofere acest anotimp simpatic. Vinul fiert, diverse activitati prin zapada, bucuria de a ajunge intr-un loc cald si hai treaca de la mine si sarbatorile, (if your in too that).Cu alte cuvinte vorba italianului, "E dolce fare di niente"! Si daca tot is in pragul sarabatorilor, promit ca la anul ma fac om serios!

Reverie de weekend

Joia trecuta am luat un tren spre capitala si pe masura ce ma indepartam de orasul natal cu atat de tare ma afundam intr-o reverie. Drept urmare, nici drumul nu a fost lipsit de insemnatate, atmosfera a fost placut intretinuta de un barman foarte spiritual si vreo cateva personaje interesante ale caror indentitate nu o voi divulga. Se facea ca eram din nou actor si lumea era incantata ca ma vede. Mi-am umplut bateriile distrand persoane dragi, m-am plimbat tantos si sumar imbracat, caci era cald atunci pe strazile Bucurestiului, m-am reindragostit si dezindragostit cu viteza luminii, m-am reintalnit cu persoane de mult uitate, m-am revazut cu prieteni vechi si noi, am oftat in treacat la privirile ademenitoare, mi-am iubit publicul din jurul meu, am sarit in sus de bucurie si pentru o clipa m-am desprins de pamant. Clipa aceea a fost atat de puternica, incat cand m-am trezit din nou acasa, m-a luat un soi de greata si durere, ca dupa o noapte de betie, iar vorbele unui foarte drag prieten imi rasunau in cap iar eu ii dadeam dreptate. "Arta (cu adevarat) este un moft", unul prea costisitor pentru mine, cel putin acum. Asa ca mi-am dezbracat usor si cu parere de rau haina colorata a ludicului, am lasat visele deoparte si am imbracat halatul meu alb, care va fi cel mai mare rol de pana acum, ultimul, si cu o voce de "Piersic" va zic tuturor ca "va pup mai ciocoflenderilor".

P.S. Cipilica transmite calde salutari liderilor Romaniei, de ziua ei!