Am zile cand realizez ca moralitatea intr-o lume imorala devine ceva negativ prin disproportie. Prin urmare ideile verticale, gasite, citite si dobandite sunt de prisos in fata valului enorm de ignoranta si nesimtire de care ne izbim zilnic. Incep sa am dubii mari in ceea ce priveste invataturile sociale apropo de toleranta si iertare. Imi pun mari intrebari apropo de fiabilitatea lor si daca de fapt printr-o viziune pozitiva si iertatoare n-am facut altceva decat sa inchid un ochi nesimtirii si ignorantei astfel fiindu-le complice. Incep sa cred ca lumea in care traiesc este lumea pe care mi-am creat-o si prin urmare imi dau seama ca mare parte din problema sunt eu. Pai da, nu-mi plac marletii de nici un fel, nu-mi plac oamenii ignoranti si mai ales nu-mi plac nesimtitii. Acestora din urma am sa le adresez postarea de astazi, tuturor nesimtitilor care m-au atins si pe care i-am atins lasandu-i sa actioneze in continuare ca atare. Pentru ca marlanului nu-i pot da cei sapte ani de acasa iar ignorantului nu-i pot crapa teasta ca sa-i spintec himenul autosuficientei, dar nesimtitului ii pot da o lectie. Din cei trei nesimtitul mi se pare cel mai nociv din punct de vedere social si singurul care poate fi indreptat, pentru ca el continua sa fie nesimtit pana in momentul cand simte pe propria persoana consecintele actiunilor lui. Si acum vreau sa va provoc la ceva, pentru ca sunt sigur ca ceea ce zic cunoasteti deja pe propria piele, vreau sa va ganditi o secunda la toti nesimtitii de care v-ati lovit! La toti cei care v-au lasat sa asteptati, la toti acei oameni in care v-ati pus baza la un moment dat in viata si v-au afundat si mai tare, la acei care nu v-au dat un raspuns cand trebuia, la acei care v-au tras clapa etc. Acum ganditi-va bine la cum v-au facut sa va simtiti la momentul adevarului, cand ei si-au dat arama pe fata si voi v-ati lovit de realitate. Amintiti-va bine momentul si amintiti-va dezamagirea sau supararea pe care ati indurat-o in acel moment! Da bineinteles ca nu am stiut ca ei sunt asa, caci daca reuseam sa-i depistam din timp poate faceam ceva in privinta asta. Problema este ca nici pe urma nu am facut nimic, astfel fiind partas nesimtirii lor, caci nesimtitul continua sa existe pentu ca noi il lasam sa existe, iar culmea nesimtirii este ca multi dintre ei realizeaza cum sunt dar se bazeaza foarte mult pe lipsa de reactie a oamenilor din jur. In concluzie imi propun sa fiu un om vertical si sa-mi indrept greselie trecute fiind extra vigilent in viitor.
P.S. Va astept la dezbateri pe acest subiect!
joi, 7 iulie 2011
joi, 16 iunie 2011
Film
Merge firesc, din inertie, repede dar totusi incet. Pelicula fuge de lumina arzatoare a proiectorului, iar din fuga ei se nasc umbre vii. Umbre ce animeaza intunericul inert, umbre ce coloreaza abisul adinamic, atemporal, dandu-i timp. Aducandu-i cea de-a patra dimensiune acesta devine palpabil, mai cert, mai putin intangibil.
Umbrele se nasc din retina cosmica universala si ajung din antiteza, sa devina, sa fie, sa existe. Din contrast s-au nascut umbrele, singurele ce prinse la mijloc leaga cele doua lumi impreuna. Contrastul este dat de intensitatea momentului capturat, ce prins pe pelicula dainuie in timp sfidand haul insetat de culoare. Filmul merge si merge, iar pelicula uneori se arde inainte de sfarsit, alte ori filmul se rupe. Se rupe filmul si apare lumina ce neaga haul dar prin natura ei devine la randu-i un hau luminos. Se rupe filmul, se schimba rola, se inchide cinematograful, iar umbrele devin una cu negura. De aceea uneori pe intuneric ochii ne joaca feste, sunt umbre ce vor inapoi, ce vor la lumina dar nu pot iesi din intuneric. Schimba-ti rola va rog domnule proiectionist! S-a rupt din nou filmul.
Umbrele se nasc din retina cosmica universala si ajung din antiteza, sa devina, sa fie, sa existe. Din contrast s-au nascut umbrele, singurele ce prinse la mijloc leaga cele doua lumi impreuna. Contrastul este dat de intensitatea momentului capturat, ce prins pe pelicula dainuie in timp sfidand haul insetat de culoare. Filmul merge si merge, iar pelicula uneori se arde inainte de sfarsit, alte ori filmul se rupe. Se rupe filmul si apare lumina ce neaga haul dar prin natura ei devine la randu-i un hau luminos. Se rupe filmul, se schimba rola, se inchide cinematograful, iar umbrele devin una cu negura. De aceea uneori pe intuneric ochii ne joaca feste, sunt umbre ce vor inapoi, ce vor la lumina dar nu pot iesi din intuneric. Schimba-ti rola va rog domnule proiectionist! S-a rupt din nou filmul.
sâmbătă, 4 iunie 2011
Cugetari
Si iata deci ca ajung de unde am plecat. Poate usor atins de inevitabilile incercari ale timpului, ale vietii si ale vremurilor. Lasand orice dubiu legat de propria-mi persoana, imi indrept pasii pe acelasi drum pe care poate de prea multe ori l-am lasat urmandu-mi nalucirile sclipitoare pe care viata mi le arunca in fata pentru a-mi forma o parere intre ce ar putea fi, ce poate fi si ce este de fapt.
Cobor si urc valurile zilelor cu acealsi imbold cu care am pasit prima oara in aceasta lume mare ce cu trecerea timpului devine din ce in ce mai mica si mai neincapatoare. Sa fiu eu oare cel care creste de fapt si nu lumea care se micsoreaza?
Oricat de ciudat ar fi, cu cat timpul trece optiunile devin mai putine si astfel mult mai concrete poate. Am lasat zborul lin pe care mi-l da spiritul si am ales sa pasesc concret pe iluzia solurilor nemiscatoare. Pamantul sub mine se misca, dar eu nu il vad si nu il simt.
Caut, intreb, ma misc, vad si trec mai departe. Incerc sa inteleg natura umana in esenta ei adevarata. Ma aplec si o ridic de jos, imi intind mana si o inalt inspre soare, sperand sa-i vad zenitul sub forma embrionara. Il pun la loc si imi continui epopea al carui sfarsit il cunosc de fapt. Schimb ritmul pasilor, cateodata alerg, cateodata obosesc si abia ma tarasc dar si stationar fiind, ma misc odata cu lumea.
Aleg sa ma misc totusi. Aleg sa alerg sau sa merg si cateodata sa sar. Sunt curios sa vad ce o sa mai urmeze. Intalnesc fiinte pe carari paralale. Fiinte la fel de confuze ca mine, ce orbecaiesc prin existenta lor sperand sa dea un inteles drumului.
Cu unii ma iau la intrecere, cu altii schimb o vorba doua, din cand in cand, doar ca sa uitam de momentul in care cararile devin mai indepartate una de alta. Imi revin in minte locuri si clipe. Ce sunt toate aceste simtiri? Sunt perceptia mea personala sau doar ceva proiectat de inaintasii mei?
Uit cateodata drumul si ma trezesc pe un alt drum, unde incercand sa ma regasesc incep sa calatoresc si sa visez alte vise, parca nu ale mele, dar totusi atat de reale pentru momentul dat. Ma regasesc pe alta carare, crezand ca e drumul meu de fapt. Cineva ma impinge protestand, cineva trece pe langa mine si ma indeamna sa tin pasul. Obosesc si ma opresc. Imi aduc aminte de unde am plecat si mai mult instinctual decat rational imi regasesc locul firesc printre tesatura infinita de drumuri intercalate. Regasind drumul ma cuprinde un sentiment de normalitate. Totul devine mai clar si mai firesc.
Continui sa merg si uitandu-ma in spate ma lovesc de ceva. Raman inert o clipa in timp. Imi revin in simtiri si pasesc mai departe in ciuda faptului ca pe drumul meu si-a facut aparitia o alta fiinta. Pare confuza, ma intreaba unde merg. Ii spun ca nu stiu. Ma roaga sa mearga cu mine. Ridic din umeri. Ma implora sa o tin de mana si mergem asa o perioada. Cu timpul isi readuce aminte drumul lasat, se opreste in loc. Imi da drumul si dispare.
Continui sa merg si imi amintesc de locurile vazute, de oamenii intalniti. Imi amintesc de mine. Continui sa merg din inertie. Imi parasesc din nou cararea si ma inalt un pic spre a vedea mai departe. Ma scufund printre norii nascocirilor mele, iar de sus intinzand mana imi desenez inchipuit drumul. Cobor din nou si descopar timpul pierdut. Inchid ochii si ma invart in cerc. Fac un pas si descopar acelasi drum. Continui sa merg si aud un strigat din departare.
Alerg si sunetul devine din ce in ce mai puternic, asurzitor si descopar cu stupoare propriul ecou. Ma regasec si continui sa merg. Cateodata alerg, cateodata merg, cateodata stau pe loc. Ma schimb, ma transform, ma inalt, ma cobor dar drumul ramane acelasi.
Continui sa merg.
Cobor si urc valurile zilelor cu acealsi imbold cu care am pasit prima oara in aceasta lume mare ce cu trecerea timpului devine din ce in ce mai mica si mai neincapatoare. Sa fiu eu oare cel care creste de fapt si nu lumea care se micsoreaza?
Oricat de ciudat ar fi, cu cat timpul trece optiunile devin mai putine si astfel mult mai concrete poate. Am lasat zborul lin pe care mi-l da spiritul si am ales sa pasesc concret pe iluzia solurilor nemiscatoare. Pamantul sub mine se misca, dar eu nu il vad si nu il simt.
Caut, intreb, ma misc, vad si trec mai departe. Incerc sa inteleg natura umana in esenta ei adevarata. Ma aplec si o ridic de jos, imi intind mana si o inalt inspre soare, sperand sa-i vad zenitul sub forma embrionara. Il pun la loc si imi continui epopea al carui sfarsit il cunosc de fapt. Schimb ritmul pasilor, cateodata alerg, cateodata obosesc si abia ma tarasc dar si stationar fiind, ma misc odata cu lumea.
Aleg sa ma misc totusi. Aleg sa alerg sau sa merg si cateodata sa sar. Sunt curios sa vad ce o sa mai urmeze. Intalnesc fiinte pe carari paralale. Fiinte la fel de confuze ca mine, ce orbecaiesc prin existenta lor sperand sa dea un inteles drumului.
Cu unii ma iau la intrecere, cu altii schimb o vorba doua, din cand in cand, doar ca sa uitam de momentul in care cararile devin mai indepartate una de alta. Imi revin in minte locuri si clipe. Ce sunt toate aceste simtiri? Sunt perceptia mea personala sau doar ceva proiectat de inaintasii mei?
Uit cateodata drumul si ma trezesc pe un alt drum, unde incercand sa ma regasesc incep sa calatoresc si sa visez alte vise, parca nu ale mele, dar totusi atat de reale pentru momentul dat. Ma regasesc pe alta carare, crezand ca e drumul meu de fapt. Cineva ma impinge protestand, cineva trece pe langa mine si ma indeamna sa tin pasul. Obosesc si ma opresc. Imi aduc aminte de unde am plecat si mai mult instinctual decat rational imi regasesc locul firesc printre tesatura infinita de drumuri intercalate. Regasind drumul ma cuprinde un sentiment de normalitate. Totul devine mai clar si mai firesc.
Continui sa merg si uitandu-ma in spate ma lovesc de ceva. Raman inert o clipa in timp. Imi revin in simtiri si pasesc mai departe in ciuda faptului ca pe drumul meu si-a facut aparitia o alta fiinta. Pare confuza, ma intreaba unde merg. Ii spun ca nu stiu. Ma roaga sa mearga cu mine. Ridic din umeri. Ma implora sa o tin de mana si mergem asa o perioada. Cu timpul isi readuce aminte drumul lasat, se opreste in loc. Imi da drumul si dispare.
Continui sa merg si imi amintesc de locurile vazute, de oamenii intalniti. Imi amintesc de mine. Continui sa merg din inertie. Imi parasesc din nou cararea si ma inalt un pic spre a vedea mai departe. Ma scufund printre norii nascocirilor mele, iar de sus intinzand mana imi desenez inchipuit drumul. Cobor din nou si descopar timpul pierdut. Inchid ochii si ma invart in cerc. Fac un pas si descopar acelasi drum. Continui sa merg si aud un strigat din departare.
Alerg si sunetul devine din ce in ce mai puternic, asurzitor si descopar cu stupoare propriul ecou. Ma regasec si continui sa merg. Cateodata alerg, cateodata merg, cateodata stau pe loc. Ma schimb, ma transform, ma inalt, ma cobor dar drumul ramane acelasi.
Continui sa merg.
vineri, 3 iunie 2011
Dialogue
Stop looking at me like that! I didn't came here to start a fight, I just came here to have a talk. So what's with the long face, didn't get any sleep, or something?
What's that? You say I'm acting strange? I'm crazy? You say I'm crazy? Is that what your saying? Well if you say so. I don't wanna argue anymore.
It's tiring, and it's wearing me out. Who are we kidding here? You know very well why I'm here so let's cut to the chase. Look, let's see things on the bright side for a moment. You knew it, I knew it, so what's with the long face?
Bottom line is, we had a good run.
More than most. Well OK, maybe not that much, but still. We had, a good, time! Well more good times than bad times anyways. That's good, isn't it? I mean most don't even get this far, do they?
Well they don't get to have this. You know, this! Us, you, me, lifting our heads from the ground and making peace with reality. Seeing the world for what it is, a small place full of opportunities for those who believe. And you and me, we are believers, aren't we?
Yes we are! YES we are! Don't say that, when you very well know it isn't true. And try not to look so surprised! For once in your life try to be you for a moment.
Look cheer up! I see a cloudbreak from where I'm standing, and in a few moments we're gonna watch the sunrise together.
Even you can't say no to that. No? What do you mean, no? When's the last time you saw the sunrise? You don't remember do you? Well whether you like it or not the sun is still gonna rise. So you might as well take it as it is!
Listen, I'm gonna leave now, so don't forget what I just said, OK? And try to cheer up! So I guess this is it. I'm gonna see you around!
"He turns and walks away leaving the mirror bathing in the morning sunrays."
What's that? You say I'm acting strange? I'm crazy? You say I'm crazy? Is that what your saying? Well if you say so. I don't wanna argue anymore.
It's tiring, and it's wearing me out. Who are we kidding here? You know very well why I'm here so let's cut to the chase. Look, let's see things on the bright side for a moment. You knew it, I knew it, so what's with the long face?
Bottom line is, we had a good run.
More than most. Well OK, maybe not that much, but still. We had, a good, time! Well more good times than bad times anyways. That's good, isn't it? I mean most don't even get this far, do they?
Well they don't get to have this. You know, this! Us, you, me, lifting our heads from the ground and making peace with reality. Seeing the world for what it is, a small place full of opportunities for those who believe. And you and me, we are believers, aren't we?
Yes we are! YES we are! Don't say that, when you very well know it isn't true. And try not to look so surprised! For once in your life try to be you for a moment.
Look cheer up! I see a cloudbreak from where I'm standing, and in a few moments we're gonna watch the sunrise together.
Even you can't say no to that. No? What do you mean, no? When's the last time you saw the sunrise? You don't remember do you? Well whether you like it or not the sun is still gonna rise. So you might as well take it as it is!
Listen, I'm gonna leave now, so don't forget what I just said, OK? And try to cheer up! So I guess this is it. I'm gonna see you around!
"He turns and walks away leaving the mirror bathing in the morning sunrays."
duminică, 29 mai 2011
As if...
I could tell the difference,
Between light, and dark grey.
As if I could sing to the colors of May.
That drift into,
Well, more colorful colors.
That spring from afar,
In a melody of disgrace,
For all human race.
Well goodbye month of May.
May you rot away,
Until next year comes,
And awakes you from your slumber.
What's that?
You don't want to fade away?
No!
You may not stay!
Go away,
Go away month of May!
And, good riddance!
Between light, and dark grey.
As if I could sing to the colors of May.
That drift into,
Well, more colorful colors.
That spring from afar,
In a melody of disgrace,
For all human race.
Well goodbye month of May.
May you rot away,
Until next year comes,
And awakes you from your slumber.
What's that?
You don't want to fade away?
No!
You may not stay!
Go away,
Go away month of May!
And, good riddance!
Ladybug
The ladybug flew away one day.
Hovering low,
Beating her wings,
Searching a flower,
That is sweet and sour.
Getting a chance to taste
It's sweet and sourly nectar
That makes her better,
And stronger to fly
A little higher from the ground.
Flying high in a marmalade sky,
Searching the flower of power,
Giving up hope,
Being a dope,
Going berserk.
So came to be that night touched the sky.
The tired ladybug inflamed with desire,
Touched the wrong flower
And soon her petty quest,
Turned in to a fest of remorse.
O poor ladybug,
The cricket then said.
How can it be?
That a ladybug such as yourself,
Can fall so far from her wits,
To mistake the flower of power,
The flower of bliss,
With the petty kiss of the sunflower?
And then,
Some magic filled the air.
The red of her back,
Turned in to the color,
Of the bitter sour,
Sunflower.
Hovering low,
Beating her wings,
Searching a flower,
That is sweet and sour.
Getting a chance to taste
It's sweet and sourly nectar
That makes her better,
And stronger to fly
A little higher from the ground.
Flying high in a marmalade sky,
Searching the flower of power,
Giving up hope,
Being a dope,
Going berserk.
So came to be that night touched the sky.
The tired ladybug inflamed with desire,
Touched the wrong flower
And soon her petty quest,
Turned in to a fest of remorse.
O poor ladybug,
The cricket then said.
How can it be?
That a ladybug such as yourself,
Can fall so far from her wits,
To mistake the flower of power,
The flower of bliss,
With the petty kiss of the sunflower?
And then,
Some magic filled the air.
The red of her back,
Turned in to the color,
Of the bitter sour,
Sunflower.
The Dragon
A spec of dust,
The smell of lust,
Cutting trough darkness,
Cutting trough light.
So came to be,
The thing that lies beneath
Your lordly feat.
O great mages of the past,
Come forth at last,
And release your timeless
Wisdom that is instilled,
In your hearts.
So you can go far,
And afar from ideas,
Which are in plain site.
Listen to the dawning Moon!
It brings such terrible news,
That in somewhat way
You can keep at bay.
The Dragon is rising,
It comes from the past,
Will it glow light,
Or turn life in to dust?
A vineyard is drawing it away.
How can it be?
Is it the smell?
Couldn't it tell,
The difference between
The men and the grapes?
Or could it be the alluring
Aroma of rotting fruit
That makes the beast
A half-wit creature?
Dare not strike him,
O great cowards!
Can't you not see?
He is far asleep,
In the vineyards of the lord.
Leave him alone!
Strike him not in a cowardly way,
Or else.
I shall keep you away.
Leave him be!
Can't you all hear me?
You are all madmen,
With no remorse
For those weakened souls,
Who came to be,
From darkness and light.
The smell of lust,
Cutting trough darkness,
Cutting trough light.
So came to be,
The thing that lies beneath
Your lordly feat.
O great mages of the past,
Come forth at last,
And release your timeless
Wisdom that is instilled,
In your hearts.
So you can go far,
And afar from ideas,
Which are in plain site.
Listen to the dawning Moon!
It brings such terrible news,
That in somewhat way
You can keep at bay.
The Dragon is rising,
It comes from the past,
Will it glow light,
Or turn life in to dust?
A vineyard is drawing it away.
How can it be?
Is it the smell?
Couldn't it tell,
The difference between
The men and the grapes?
Or could it be the alluring
Aroma of rotting fruit
That makes the beast
A half-wit creature?
Dare not strike him,
O great cowards!
Can't you not see?
He is far asleep,
In the vineyards of the lord.
Leave him alone!
Strike him not in a cowardly way,
Or else.
I shall keep you away.
Leave him be!
Can't you all hear me?
You are all madmen,
With no remorse
For those weakened souls,
Who came to be,
From darkness and light.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)