Trippin

Ca un Kraken din trecut,
Mii tentacule se-ntind
Sa m-ajunga sa ma prinda
Sa ma sfasie-n bucati.

Fug cum pot si nu ma-ntorc,
Ca sa vad cum vin soiase
Zeci de brate noduroase
Cu ventuze pofticioase.

Simt cum lumea asta mica,
Peste noapte se preschimba
Si devine si mai mica.
Iar bat pasul stand pe loc!

Ele vin si ma-nconjoara,
Labirint de carne vie.
Nu ma lasa ca sa scap
Si ma chinuie si tip.

Simt cum viata mi se scurge
Negasind o cale anume
Ca sa scap din prinzatoarea
Ce se strange tot mai mult.

Si simtind ca-mi suna ceasul,
Cu un ultim mic efort
Trag aer in piept cat pot
Expirand pe-un hohot.

Luminite

Si iata ca vin momente si vor veni momente cand cu totii avem nevoie de o luminita care sa ne directioneze catre un loc mai bun, sau doar ca sa ne dea contrastul necesar incat sa ne dam seama ca stam in intuneric. Dar ce se-ntampla daca sunt mai multe luminite? Unde ne indreptam atunci? Care e luminita cea buna? Atunci e momentul cand dansam cu luminitile si radem alaturi de ele si inventam constelatii noi si vorbim cu ele. Atunci sunt momentele cand o saptamana trece intr-o zi si o zi intr-o secunda, caci timpul e relativ in felul lui si nu e de mirare ca din toate lucrurile adevarate sau inchipuite, materiale sau imateriale, timpul tine cont doar de intensitatea cu care e tratat. Dansul luminitelor te poate vraji si te poate tine pe loc o perioada lunga sau scurta de timp depinzand de intesitatea cu care il tratezi, dar drumul trebuie urmat. Si atunci cand esti intr-o fundatura nestiind care e drumul spre casa, si nu vezi incotro sa o iei nu ai ce face decat sa cauti prin intunecime, luminita care palpaie undeva in departare. Si astepti, si astepti, si astepti si nu stii exact cat timp a trecut dar ai o vaga impresie ca a cam trecut ceva, iar atunci te gandesti ca poate luminita ta a plecat cu alta luminita si le doresti numai bine pana la urma, dar cum naiba sa ajungi "acasa" cand nu exista iluminat stradal si depinzi de niste "luminite" care sa-ti ghideze drumul, de niste manifestari de scurta durata a unui Zenith discutabil ce pare de-a dreptul ghidus cand reusesti sa-i observi ironiile subtile. De aia stai jos si te uiti la luminite si razi si dansezi cu ele si canti si astepti si mai ales observi, te uiti la ele si observi daca vreo una isi schimba atitudinea sau daca are destula sclipire ca sa reziste tot drumul. Dar pana atunci admiri peisajul si parca asa cel putin trece si frigul noptii, iar gandurile ca esti departe de unde ar trebui sa fi au tendinta sa inghete ele, in locul tau.

Oboseala

Am inceput luna in forta cu diverse activitati mai mult sau mai putin banoase, m-am ascuns cat am putut de frig, iar acum imi incep incetisor practica. M-a cuprins o oboseala nebuna si o lipsa de somn mai nebuna decat oboseala. Am observat ca odata cu instalarea frigului am inceput si eu sa fiu nitel mai rece, desi ma straduiesc sa nu cad in latura asta. Ce e drept mi-am cam schimbat usor stilul de umor, spre uimirea unora si delectarea altora. Dupa ce vreo 2 luni de zile mi-am inceput diminetile discutand despre cancere si tot soiul de boli mai mult sau mai putin interesante, am urmarit tot felul de imagini care pe masura ce derulau, deveneam mai imun, steril, inert. Exact ca atunci cand ninge afara, poetica moarte a naturii, ce linisteste sufletele infierbantate de caldura verii, de ganduri ce nu se pot abtine sa existe si de orice fel de traire prea puternica. Iarna oboseste si odihneste ba chiar motaie si te curata cumva. Am sa ma bucur totusi de ce are sa-mi ofere acest anotimp simpatic. Vinul fiert, diverse activitati prin zapada, bucuria de a ajunge intr-un loc cald si hai treaca de la mine si sarbatorile, (if your in too that).Cu alte cuvinte vorba italianului, "E dolce fare di niente"! Si daca tot is in pragul sarabatorilor, promit ca la anul ma fac om serios!

Reverie de weekend

Joia trecuta am luat un tren spre capitala si pe masura ce ma indepartam de orasul natal cu atat de tare ma afundam intr-o reverie. Drept urmare, nici drumul nu a fost lipsit de insemnatate, atmosfera a fost placut intretinuta de un barman foarte spiritual si vreo cateva personaje interesante ale caror indentitate nu o voi divulga. Se facea ca eram din nou actor si lumea era incantata ca ma vede. Mi-am umplut bateriile distrand persoane dragi, m-am plimbat tantos si sumar imbracat, caci era cald atunci pe strazile Bucurestiului, m-am reindragostit si dezindragostit cu viteza luminii, m-am reintalnit cu persoane de mult uitate, m-am revazut cu prieteni vechi si noi, am oftat in treacat la privirile ademenitoare, mi-am iubit publicul din jurul meu, am sarit in sus de bucurie si pentru o clipa m-am desprins de pamant. Clipa aceea a fost atat de puternica, incat cand m-am trezit din nou acasa, m-a luat un soi de greata si durere, ca dupa o noapte de betie, iar vorbele unui foarte drag prieten imi rasunau in cap iar eu ii dadeam dreptate. "Arta (cu adevarat) este un moft", unul prea costisitor pentru mine, cel putin acum. Asa ca mi-am dezbracat usor si cu parere de rau haina colorata a ludicului, am lasat visele deoparte si am imbracat halatul meu alb, care va fi cel mai mare rol de pana acum, ultimul, si cu o voce de "Piersic" va zic tuturor ca "va pup mai ciocoflenderilor".

P.S. Cipilica transmite calde salutari liderilor Romaniei, de ziua ei!

Furtuna la orizont

Declar razboi lasitatii, prostiei si autosuficientei, a lucrurilor luate de-a gata, fara sa fie digerate, fara sa fie filtrate prin ratiune si bun simt. Declar razboi micimii sufletesti a oamenilor ce isi duc existenta intr-o ignoranta atroce, celor ce nu vor sa primeasca idei noi, ce nu vor sa-si deschida mintea si sufletul spre progres. Celor cu frica de responsabilitatea de a fi liber si a celor ce inchina capul fara a se intreba de ce sa inchine capul. Celor ce iau autoritatea ca adevar si nu adevarul ca autoritate. Declar razboi necrofagilor ce se hranesc cu lasitatea si ignoranta oamenilor. Democratiei prost intelese care a lasat drumul deschis oricarui troglodit sa isi exprime punctul de vedere astfel calitatea fiind invinsa de cantitate. Declar razboi non-valorilor sustinute de suratele ei dragi (ignoranta, superficialitatea, prostul gust si cel mai rau dintre toate, "decat deloc, mai bine ceva"). Declar razboi mercantilismului bazat pe lucruri supraestimate ce mi-ati umplut mass-media si strazile cu tot felul de kitsch-uri spunandu-mi ca ele sunt idealul feminin si ca asta imi doresc de fapt. Celor ce intorc si celalalt obraz fara sa intrebe de ce. Celor ce se lamenteaza si spun ca locul unde s-au nascut e de cacat si alte locuri is mai bune (acestora le amintesc ca omul sfinteste locul nu invers).
Declar razboi acelor "scuze pentru viata" ce imi inspira oxigenul in timp ce se gandesc cum sa isi satisfaca nevoile de baza, marindu-si masa corporala intr-o sfidare continua a naturii. Acelor femei ratate care isi gasesc in final ca scop in viata procreerea ca raspuns a cautarilor lor, distrugand la randul lor alte vieti. Declar razboi lui Uroborus, acelui sarpe ce-si suge proria pula, ce ma duce cu gandul la marea majoritate a umanitatii. Declar razboi acelor oameni agresivi ce isi impun punctul de vedere prin forta si nu prin argumente. Falsei modestii, fatarniciei de dragul diplomatiei si lasitatii oamenilor conservatori ce sfideaza astfel prin atitudinea lor, cu alte cuvinte iti spun in fata ca ei detin adevarul. Acelor oameni pacaliti de sistem ce se cred liberi nevazand lantul aurit si insiduos al creditelor bancare, ipotecare etc.(sclavi ai sec 21). Acelor oameni pudici, ce au o problema cu corpul uman astfel persecutand naturalul si frumosul. CNA-ului, ce nu are nici o problema cu necrologul de la ora 17:00, cu violenta ce ne este picurata in ochi in fiecare zi dar are o problema cu organele genitale sau limbajul gaunos, difuzate pe micile ecrane la ore cand acele "mame model" isi lasa copilul in fata televizorului sa-si faca educatie singur, ca mami e prea ocupata sa stea la barfe cu vecina. Declar razboi oamenilor ce nu isi pun intrebari suplimentare apropo de existenta lor si iau lucrurile de-a gata. Acelor femei ce dau impresia ca sunt mai aproape de Luna dar ele stau cu picioarele infipte in pamant (asculta melodia "Fetele-n luna-Travka"!).
Micimii umane ce imi intuneca orizonturile, celor ce cred ca stiu, celor ce nu viseaza si persecuta pe cei ce inca pot, cei lasi, cei ignoranti si mai ales cei ce flutura in sus cuvantul "iubire", astfel incat a ajuns o caricatura, le zic ferm, ca de azi le declar razboi.

P.S. John draga, tin sa te completez, all you need is love... si bun simt.

Sevraj

Sunt de o vreme intr-un dor nebun de mine insumi, de gandurile mele, de timpul meu liber. Tanjesc dupa soare ca fluturele de noapte la bec si port cu mine o amorteala pe dinauntru si nu ma pot dezmeticii din ritmul de viata care mi-a fost dictat. Ma preschimb si ma transform cu zambetul pe buze, doar sa vad cum cresc in ochii mei si scad, disparand din ochii altora. Sunt in sevraj, sunt intr-un continuu sevraj de viata, asa ca in fiecare zi maresc doza pana cand am sa ajung intr-un moment cand dus de val am sa-ti spun ceva necugetat ce pe urma am sa regret. Timpul trece si eu devin mai rece, mai cinic si poate mai intelept. M-am preschimbat intr-un mizantrop milos, ce tolereaza si intelege, am devenit pragmatic, acid si nemilos. Am inceput sa am rabdare pentru a-mi atinge scopurile, iar ca un Hefaistos inchipuit si suparat mi-am daramat valorile cu greu cladite in timp.
Si linistea s-a lasat atunci, iar acum imi vad drumul clar si sigur. Si asa m-am preschimbat si eu, multumita tie. Iar tu te-ai preschimbat in timp in multe chipuri si locuri incat ai devenit doar o parte din peisaj. Iar ca doi necunoscuti o sa ne inatlnim odata, doar asa o mai trece nitel sevrajul.

Iaca este, iaca nu-i!

Visul m-a luat. Eram pe o lume purpurie cu doua stele diurne ce o lumineaza constant. Paseam pe suprafata intinsa a unui ocean argintiu care era atat de nemiscat incat dadea impresia unei oglinzi ce la orizont se cufunda in cerul instelat sau invers. Auzeam constant o muzica in cap pe care nu o puteam distinge clar, iar de cate ori incercam sa ma concentrez asupra ei nu o mai auzeam. Dincolo de ocean era o plaja intinsa si deasupra ei undeva in zare erau stanci ce la capat aveau varfuri ascutite de roca neagra care atingeau norii. Aerul era rece si mirosea parca a amoniac si scortisoara. In timp ce paseam spre plaja imi admiram undele facute pe suprafata argintie a oceanului. Am ajuns pe plaja si m-a cuprins un sentiment de familiar.
In spatele meu a aparut deodata o prezenta calda si luminoasa. Cand m-am intors am vazut ca semana cu o femeie-meduza. Avea brate lungi si ochii mari de purpura si plutea in aer. Radia cu o lumina alba. S-a invartit in jurul meu pentru o vreme dupa care a inceput sa se apropie. Ma cuprindea un sentiment de caldura si fericire si muzica din cap era din ce in ce mai sonora. In jurul meu culorile vibrau si deveneau vii si parca le auzeam. Numai ce reuseam sa disting sunetele astfel incat sa le pot memora si din senin, fara nici o explicatie plauzibila, muzica inceta si parca culorile din jur paleau si deveneau foarte spalacite si reci. Fiinta ce plutea in jurul meu devenii translucida si se facu nevazuta ca un cameleon. M-am trezit brusc si am incercat toata ziua sa imi amintesc muzica din cap, dar degeaba.