Trippin

Ca un Kraken din trecut,
Mii tentacule se-ntind
Sa m-ajunga sa ma prinda
Sa ma sfasie-n bucati.

Fug cum pot si nu ma-ntorc,
Ca sa vad cum vin soiase
Zeci de brate noduroase
Cu ventuze pofticioase.

Simt cum lumea asta mica,
Peste noapte se preschimba
Si devine si mai mica.
Iar bat pasul stand pe loc!

Ele vin si ma-nconjoara,
Labirint de carne vie.
Nu ma lasa ca sa scap
Si ma chinuie si tip.

Simt cum viata mi se scurge
Negasind o cale anume
Ca sa scap din prinzatoarea
Ce se strange tot mai mult.

Si simtind ca-mi suna ceasul,
Cu un ultim mic efort
Trag aer in piept cat pot
Expirand pe-un hohot.

Luminite

Si iata ca vin momente si vor veni momente cand cu totii avem nevoie de o luminita care sa ne directioneze catre un loc mai bun, sau doar ca sa ne dea contrastul necesar incat sa ne dam seama ca stam in intuneric. Dar ce se-ntampla daca sunt mai multe luminite? Unde ne indreptam atunci? Care e luminita cea buna? Atunci e momentul cand dansam cu luminitile si radem alaturi de ele si inventam constelatii noi si vorbim cu ele. Atunci sunt momentele cand o saptamana trece intr-o zi si o zi intr-o secunda, caci timpul e relativ in felul lui si nu e de mirare ca din toate lucrurile adevarate sau inchipuite, materiale sau imateriale, timpul tine cont doar de intensitatea cu care e tratat. Dansul luminitelor te poate vraji si te poate tine pe loc o perioada lunga sau scurta de timp depinzand de intesitatea cu care il tratezi, dar drumul trebuie urmat. Si atunci cand esti intr-o fundatura nestiind care e drumul spre casa, si nu vezi incotro sa o iei nu ai ce face decat sa cauti prin intunecime, luminita care palpaie undeva in departare. Si astepti, si astepti, si astepti si nu stii exact cat timp a trecut dar ai o vaga impresie ca a cam trecut ceva, iar atunci te gandesti ca poate luminita ta a plecat cu alta luminita si le doresti numai bine pana la urma, dar cum naiba sa ajungi "acasa" cand nu exista iluminat stradal si depinzi de niste "luminite" care sa-ti ghideze drumul, de niste manifestari de scurta durata a unui Zenith discutabil ce pare de-a dreptul ghidus cand reusesti sa-i observi ironiile subtile. De aia stai jos si te uiti la luminite si razi si dansezi cu ele si canti si astepti si mai ales observi, te uiti la ele si observi daca vreo una isi schimba atitudinea sau daca are destula sclipire ca sa reziste tot drumul. Dar pana atunci admiri peisajul si parca asa cel putin trece si frigul noptii, iar gandurile ca esti departe de unde ar trebui sa fi au tendinta sa inghete ele, in locul tau.

Oboseala

Am inceput luna in forta cu diverse activitati mai mult sau mai putin banoase, m-am ascuns cat am putut de frig, iar acum imi incep incetisor practica. M-a cuprins o oboseala nebuna si o lipsa de somn mai nebuna decat oboseala. Am observat ca odata cu instalarea frigului am inceput si eu sa fiu nitel mai rece, desi ma straduiesc sa nu cad in latura asta. Ce e drept mi-am cam schimbat usor stilul de umor, spre uimirea unora si delectarea altora. Dupa ce vreo 2 luni de zile mi-am inceput diminetile discutand despre cancere si tot soiul de boli mai mult sau mai putin interesante, am urmarit tot felul de imagini care pe masura ce derulau, deveneam mai imun, steril, inert. Exact ca atunci cand ninge afara, poetica moarte a naturii, ce linisteste sufletele infierbantate de caldura verii, de ganduri ce nu se pot abtine sa existe si de orice fel de traire prea puternica. Iarna oboseste si odihneste ba chiar motaie si te curata cumva. Am sa ma bucur totusi de ce are sa-mi ofere acest anotimp simpatic. Vinul fiert, diverse activitati prin zapada, bucuria de a ajunge intr-un loc cald si hai treaca de la mine si sarbatorile, (if your in too that).Cu alte cuvinte vorba italianului, "E dolce fare di niente"! Si daca tot is in pragul sarabatorilor, promit ca la anul ma fac om serios!

Reverie de weekend

Joia trecuta am luat un tren spre capitala si pe masura ce ma indepartam de orasul natal cu atat de tare ma afundam intr-o reverie. Drept urmare, nici drumul nu a fost lipsit de insemnatate, atmosfera a fost placut intretinuta de un barman foarte spiritual si vreo cateva personaje interesante ale caror indentitate nu o voi divulga. Se facea ca eram din nou actor si lumea era incantata ca ma vede. Mi-am umplut bateriile distrand persoane dragi, m-am plimbat tantos si sumar imbracat, caci era cald atunci pe strazile Bucurestiului, m-am reindragostit si dezindragostit cu viteza luminii, m-am reintalnit cu persoane de mult uitate, m-am revazut cu prieteni vechi si noi, am oftat in treacat la privirile ademenitoare, mi-am iubit publicul din jurul meu, am sarit in sus de bucurie si pentru o clipa m-am desprins de pamant. Clipa aceea a fost atat de puternica, incat cand m-am trezit din nou acasa, m-a luat un soi de greata si durere, ca dupa o noapte de betie, iar vorbele unui foarte drag prieten imi rasunau in cap iar eu ii dadeam dreptate. "Arta (cu adevarat) este un moft", unul prea costisitor pentru mine, cel putin acum. Asa ca mi-am dezbracat usor si cu parere de rau haina colorata a ludicului, am lasat visele deoparte si am imbracat halatul meu alb, care va fi cel mai mare rol de pana acum, ultimul, si cu o voce de "Piersic" va zic tuturor ca "va pup mai ciocoflenderilor".

P.S. Cipilica transmite calde salutari liderilor Romaniei, de ziua ei!