Joia trecuta am luat un tren spre capitala si pe masura ce ma indepartam de orasul natal cu atat de tare ma afundam intr-o reverie. Drept urmare, nici drumul nu a fost lipsit de insemnatate, atmosfera a fost placut intretinuta de un barman foarte spiritual si vreo cateva personaje interesante ale caror indentitate nu o voi divulga. Se facea ca eram din nou actor si lumea era incantata ca ma vede. Mi-am umplut bateriile distrand persoane dragi, m-am plimbat tantos si sumar imbracat, caci era cald atunci pe strazile Bucurestiului, m-am reindragostit si dezindragostit cu viteza luminii, m-am reintalnit cu persoane de mult uitate, m-am revazut cu prieteni vechi si noi, am oftat in treacat la privirile ademenitoare, mi-am iubit publicul din jurul meu, am sarit in sus de bucurie si pentru o clipa m-am desprins de pamant. Clipa aceea a fost atat de puternica, incat cand m-am trezit din nou acasa, m-a luat un soi de greata si durere, ca dupa o noapte de betie, iar vorbele unui foarte drag prieten imi rasunau in cap iar eu ii dadeam dreptate. "Arta (cu adevarat) este un moft", unul prea costisitor pentru mine, cel putin acum. Asa ca mi-am dezbracat usor si cu parere de rau haina colorata a ludicului, am lasat visele deoparte si am imbracat halatul meu alb, care va fi cel mai mare rol de pana acum, ultimul, si cu o voce de "Piersic" va zic tuturor ca "va pup mai ciocoflenderilor".
P.S. Cipilica transmite calde salutari liderilor Romaniei, de ziua ei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu